Autori
Co┼č cump─âr─âturi
0 obiecte
Recomand─âri

Sfintenia nou-testamentara

Sfintenia nou-testamentara
Click pentru m─ârire
Preţ: 15,00Ron
Stoc: In Stock
Model: Thomas Cook
Rating Mediu: F─âr─â Rating

 

Sfintenia nou-testamentara - Thomas Cook


Numar pagini: 180  - Sfintenia nou-testamentara
Dimensiuni produs: 147 x 207 x 18 mm  

 

Marile victorii ale Bisericii primare au fost castigate prin puterea Duhului Sfant si aceasta, si numai aceasta, este esenta crestinismului ca putere biruitoare in lume. Fara ea, nimic nu este de folos, dar cu ea, slabiciunea noastra este unita cu Omnipotenta si toate lucrurile sunt posibile. Noi nu stim sa mai existe vreun alt lucru de care sa fie nevoie. Masinaria noastra este aproape perfecta. Avem bogatie, statut social, avantaje educationale, tipografii, societati biblice, iar legislatia crestina este de partea noastra. intreaga lume ne este deschisa. Pentru implinirea lucrarii noastre in lume nu este nevoie de nimic decat de botezul cu foc. Puterea de la Rusalii va aduce rezultatele de la Rusalii.

Nu exista si pentru noi o experienta similara in fel si grad cu cea experimentata de apostoli? Spunem similara in fel, deoarece adevaratul secret al marii schimbari din caracterul si comportamentul apostolilor nu a stat in puterea vorbirii in limbi, nici in puterea de a face minuni, ci in faptul ca il aveau pe insusi Duhul Sfant. Puterea locuieste intr-o persoana, iar aceasta persoana este Dumnezeu Duhul Sfant. El nu da cu imprumut atributele Sale, asa cum isi inchipuie unii cu aroganta; El insusi vine in inimile noastre. A-L primi pe El in plinatatea Lui inseamna a primi putere. Darurile variaza in functie de vremuri, si uneori le acorda, alteori le retine. Administrarile Lui difera in functie de nevoile Bisericii si de vremuri, dar El insusi ramane acelasi. „Si Eu voi ruga pe Tatal, si El va va da un alt Mangaietor, care sa ramana cu voi in veac”. Prin urmare, aceeasi putere pe care au primit-o apostolii in ziua de Rusalii si dupa ziua de Rusalii, trebuie sa fie posibila si pentru noi. inca suntem in dispensatia Duhului. Puterea lui Dumnezeu nu s-a epuizat in ziua de Rusalii. Aceasta a fost doar o zi model; un avans si o garantie a unei manifestari si mai depline a lui Dumnezeu in fata oamenilor. Fagaduinta inca sta in picioare: „Voi turna Duhul Meu peste orice faptura”.


... Aceasta este relatarea domnului Moody referitoare la ungerea care l-a transformat in ceea ce a fost. Nimic altceva nu poate face un om atat de puternic si de slavit in viata sa si in istorie. Lucrul uimitor este ca orice lucrator crestin poate fi multumit sa lucreze si fara ea. Daca Biserica ar inceta sa mai faca eforturi slabe pentru mantuirea ei si L-ar astepta pe Dumnezeu pana cand va fi inzestrata cu putere de sus, ar face un mare bine lumii. Cu puterea aceasta, vom realiza mai multe intr-un singur an decat intr-o suta de ani lucrand in puterea noastra. Daca jumatate din timpul pe care il petrecem gandindu-ne la aceasta ungere l-am petrece rugandu-ne pentru ea, nu ar fi sufucienti lucratori care sa-i ajute pe cei care cauta calea spre Isus. Rugaciunea si credinta sunt conditiile indispensabile. „Sus, in ceruri, sunt resursele Duhului; rugaciunea deschide acest rezervor, iar debitul se mareste pe masura ce ne rugam.” Ucenicii au staruit impreuna in rugaciune, si in cereri. Socrate a spus ca lucrarea lui in Atena era de a duce oamenii de la „nestiinta inconstienta la nestiinta constienta”. Prima noastra nevoie este constientizarea nevoii. Cand aceasta este constientizata, ne vom uni dorintele cerand din inima plinatatea Duhului Sfant si nu vom inceta sa aducem aceasta cerere inaintea Lui pana cand nu biruim. „Ramaneti in cetate... pana veti fi imbracati cu putere de sus”.

invatatura Stapanului spune ca trebuie sa murim pentru a trai. Moartea este poarta spre viata. Daca vrem sa-i salvam pe ceilalti, trebuie sa ne jertfim pe noi insine. Dupa multe eforturi de a face un set de portelanuri vrednic de masa imparatului, Possua, olarul, s-a vazut incapabil de a face ceva vrednic de aprobarea regala, asa ca s-a aruncat in cuptorul in care isi smaltuia vasele de olarie. inteleptii chinezii spun ca o asa frumusete cereasca nu a poleit niciodata portelanul in asa fel incat sa-l faca sa straluceasca. Ei scriau cu mult mai multa intelepciune decat isi dadeau seama. „Daca grauntele de grau, care a cazut pe pamant, nu moare, ramane singur; dar daca moare, aduce multa roada.” invatatura este ca ceea ce nu ne costa nimic, nu infaptuieste nimic. Slujirea fara sacrificiu nu aduce rezultate, nu realizeaza nimic, nu aduce nici o biruinta vrednica de pomenire. Daca ne pastram viata, o vom pierde, dar daca ne-o turnam intr-o slujire plina de dragoste, ea va fi o binecuvantare trainica pentru lume. Nici un lucru mare nu poate fi facut cu usurinta sau fara platirea unui pret. A fi mistuit in lucrarea lui Dumnezeu ca „jertfa vie” inseamna sa arzi in totalitate; lumanarea se micsoreaza si bateria se consuma – acesta este un simbol adevarat al vietii consacrate, gravat pe mormantul doctorului Adam Clarke – o lumanare arzanda, cu inscriptia: „Dau lumina prin faptul ca ma las mistuit”. Dam lumina renuntand la vietile noastre pentru Acela care ne-a iubit; suntem mistuiti de pasiunea pentru Casa Lui in timp ce ducem lumina si mantuirea celor pentru care El a murit.

in Galeria de Arta din Paris, se gaseste o frumoasa statuie care are o istorie ciudata si miscatoare. Sculptorul nu a fost un om cunoscut; a locuit intr-o mansarda si a fost foarte sarac. Si-a petrecut cativa din cei mai buni ani ai vietii sale lucrand la aceasta sculptura si, spre multumirea lui, a sfarsit-o dupa multe dezamagiri si esecuri. La sfarsit, a unit toate partile ei si s-a intins pentru a se odihni. Dar la miezul noptii s-a trezit brusc. Un ger cumplit se lasase peste oras si omului i-a fost teama ca nu cumva lucrarea vietii lui sa fie distrusa, asa ca s-a ridicat si a infasurat asternuturile lui saracacioase de pat in jurul lucrarii pentru a o ocroti. Apoi s-a intins din nou si a adormit, dar nu s-a mai trezit. Ziua urmatoare, nu mai umbla incoace si incolo ca de obicei, asa ca vecinii au fortat usa si, cand au vazut felul in care se jertfise pe sine pentru lucrarea sa, au inceput sa planga. Pe el l-au ingropat, insa lucrarea lui inca dainuie si va dainui, fiind subiectul mirarii si al admiratiei al tuturor celor ce o privesc. Nespus mai mult va fi cu aceia care au renuntat la ei insisi pentru a-L glorifica pe Dumnezeu si pentru a face bine oamenilor. Cand vor muri si se vor duce, lucrarea lor va trai si intr-o zi, li se va da o rasplata bogata si glorioasa. in prezent, lucrarea lor poate sa nu fie recunoscuta si observata. Poate ca este precum roua care cade noaptea neobservata. Cine o vede? Dar dimineata, frumosul rezultat se vede pe fiecare fir de iarba, pe crengutele fiecarui copac si, incet-incet, zorii diminetei se ivesc, umbrele dispar, iar una dintre cele mai dulci surprize ale cerului pentru aceia care s-au jertfit pe ei insisi pentru lucrarea lor va fi sa vada ce rezultate bogate au avut eforturile lor sarace... Mila este cea care ne cheama la datorie si se topeste in ascultare. Dupa ce a prezentat mila divina ca nicaieri altundeva in lume – in libertatea ei suverana, in adancimile de nepatruns si adevarurile ei glorioase, apostolul spune: ’Prin tot ceea ce v-am aratat prin Duhul insufletitor, va implor „sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie ... lui Dumnezeu”’. O astfel de chemare ar trebui sa fie irezistibila. Este ca si cum insusi Hristos a spus: „Prin sangele pe care l-am varsat, prin suferinta pe care am indurat-o, prin viata pe care am trait-o si prin moartea de care am murit, va rog fierbinte sa va aduceti pe voi insiva Mie”. Este atat de convingator, atat de incantator: cine poate refuza?

O dragoste atat de mareata si divinaimi cere sufletul, viata, totul.

Aproape toti lucratorii crestini ale caror eforturi au fost recunoscute de Dumnezeu poarta marturia unei binecuvantari distincte si precise pe care au primit-o dupa convertire si care a inaugurat o noua perioada in viata lor spirituala. Daca ar fi intrebati, ar relata diferite intamplari despre cum au primit aceasta experienta si ar descrie-o diferit, dar toti au devenit deodata indrazneti, puternici, energici si biruitori. Si-au primit Rusaliile, iar Duhul Sfant era in ei focul dragostei, lumina sigurantei si ungerea cu putere.

in ceea ce-L priveste pe Dumnezeu, nu exista nici un motiv pentru care sa treaca ani de dezamagire si pierderi epuizante intre Betel si Peniel5, intre Cruce si Rusalii. Nu este voia lui Dumnezeu ca intre Egipt si Tara promisa sa treaca patruzeci de ani de ratacire in pustie. De obicei, in vremea apostolilor trecea o scurta perioada de timp intre convertire si botezul cu Duhul, dar noii convertiti intrau fara intarziere in aceasta plinatate a binecuvantarii si erau invatati sa o astepte ca pe o experienta pozitiva, constienta si prezenta. La predica lui Filip, in Samaria, multi oameni s-au convertit si „au fost botezati, atat barbati, cat si femei”. Sunt mentionati pasii succesivi prin care au trecut: atentie pentru Cuvant, credinta, mare bucurie si botezul in apa. Dar inainte de a fi descurajati de greutati si demoralizati de infrangere, Petru si Ioan au fost trimisi la ei din Ierusalim cu scopul precis de a calauzi acesti nou-nascuti in plinatatea Duhului. S-au rugat pentru ei sa primeasca Duhul Sfant, si-au pus mainile peste ei si au primit Duhul Sfant.

Cine poate citi Faptele Apostolilor fara sa nu ajunga la concluzia ca Biserica Apostolica s-a bucurat de o masura mult mai mare de plinatatea Duhului decat masura experimentata in general de crestinul de astazi? Sustinem ca suntem partasi ai privilegiilor Cincizecimii si, cu toate acestea, cat de putini crestini se bucura de plinatatea binecuvantarii pe care Hristos se bucura sa o dea! Daca nu suntem umpluti de Duhul, a cui vina este? intrebarea nu este: „A dat Dumnezeu?”, ci „Am primit noi?” Puterea lui Dumnezeu nu s-a epuizat in ziua Cincizecimii. Aceasta nu a fost decat o garantie si un zalog pentru ceea ce Dumnezeu vrea sa faca pentru poporul Lui. inca suntem in dispensatia Duhului, iar promisiunea inca este valabila: „Fagaduinta aceasta este pentru voi, pentru copiii vostri, si pentru toti cei ce sunt departe acum, in oricat de mare ii va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39). Fagaduinta este la fel de cuprinzatoare si de vasta precum nevoia si inseamna ca prin virtutea noii noastre nasteri, umplerea individuala cu Duhul Sfant este privilegiul nostru sau dreptul nostru castigat prin nastere. Fiecare credincios are dreptul sa nazuiasca la aceasta, are dreptul sa se roage pentru ea si are dreptul sa o astepte astazi.


Deseori vorbim si ne comportam ca si cum plinatatea Duhului ar fi cel mai dificil lucru din lume de obtinut si, cu toate acestea, este cert ca nu exista nici o binecuvantare pe care Tatal sa fie atat doritor sa o acorde celor care I-o cer, precum aceasta. El doreste sa dea Duhul Sfant fiecarui credincios, mult mai mult decat doreste o mama sa dea medicamentul vindecator copilului ei pe moarte sau decat un tata doreste sa dea hrana si vesminte fiului lui care tocmai s-a intors din razboi. „Daca voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu atat mai mult Tatal vostru cel din ceruri va da Duhul Sfant celor ce I-L cer!”.

Ce descoperiri binecuvantate despre Tatal, legamant si imparatie primesc acei care au legat aceasta prietenie apropiata, intima si de nezdruncinat cu Hristos! Exista o poveste despre un print negustor din Glasgow care mergea cu un prieten pe strazile aglomerate ale orasului cand, deodata, insotitorul lui l-a auzit spunand: „O, prietene, ia-o putin inainte. Domnul Isus vrea sa vorbeasca cu mine!” Asa era. El a auzit soapta Duhului Sfant, a simtit bataia usoara a Mantuitorului lui care-l chema la intalnire si a ramas in urma pentru a-si lasa sufletul sa intre intr-o discutie sfanta cu Domnul lui. Sa ne miram oare de faptul ca prietenul a fost uimit in timp ce privea lumina cereasca de pe infatisarea celui care se ruga si de faptul ca si-a scos palaria in timp ce urmarea acel suflet care a primit viziunea cerului deschis si a unui Mantuitor prezent? Oamenii care umbla cu Dumnezeu inteleg prin propria lor experienta ce inseamna sa auzi pasul lin al Stapanului divin si soaptele Lui in inimile lor. Multi crestini sunt mult prea grabiti pentru a cunoaste aceasta viata de partasie intima cu Hristos. Stapanul vine pentru a locui impreuna cu ei, insa locul este prea tulburat, iar El se retrage. „Si pe cand robul tau facea cate ceva incoace si incolo, omul s-a facut nevazut.” Trebuie sa ne facem timp pentru obiceiuri meditative si pentru partasie cu Dumnezeu. Sufletul slabeste in toate activitatile lui. Dean Vaughan1 spune: „Activitatile continue ale multor crestini sunt mormantul vietilor lor spirituale”.


Dumnezeu nu merge niciodata inapoi, iar daca noi umblam cu El, nici noi nu vom da inapoi. Umblarea este o miscare obisnuita, uniforma, pas cu pas, fiecare fiind pus in fata ultimului. Nu este graba, nu este salt, nici un efort brusc, ci un progres neintrerupt de la un moment la altul. Cei care umbla cu Dumnezeu nu vorbesc mereu despre zile infloritoare si ore luminoase de partasie din trecut. Pentru ei, acum este mai bine ca niciodata inainte. Ei nu ajung din cand in cand pe inaltimi incatatoare si apoi coboara in valea unde totul este caldicel. Pentru ei, viata crestina inseamna progres continuu. Ei merg mai departe dintr-un punct in altul, din putere in putere, bucurandu-se mai mult, iubind mai mult, intelegand mai mult, primind mai mult si dand mai mult – in toate privintele, ei inainteza. Asemenea crestini nu sunt niciodata multumiti cu experienta prezenta, „tinta zilei de ieri este intotdeauna punctul de plecare al zilei de azi”. Napoleon spunea ca erau necesare mereu alte biruinte pentru ca imperiul lui sa dainuiasca, si numai prin impingerea granitelor mereu mai departe putea sa mentina pentru sine teritoriul pe care il castigase. in viata crestina, acest lucru este cu certitudine adevarat. A merge inainte este singurul garant ca nu mergi inapoi. Este mare lucru sa fii nascut din Duhul, si este un lucru si mai mare sa fii umplut de Duhul, dar aceste experiente nu ne scutesc de necesitatea progresului zilnic in lucrurile Divine. Treptat, asemanarea cu Hristos se desavarseste pe masura ce, zi dupa zi, ramanem in taina prezentei Lui. A umbla cu Dumnezeu inseamna sa mergi pas cu pas in voia lui Dumnezeu. Omul care poarta cu el o lanterna noaptea, nu vede toata poteca spre casa; lanterna lumineaza poteca doar cu un pas inainte; iar atunci cand face un pas, lumina merge inainte pentru urmatorul pas si tot asa pana la sfarsitul calatoriei. in mod asemanator, Dumnezeu ne lumineaza calea. El ne arata clar un pas, iar cand noi il facem, ne arata un altul, si un altul. Nu avem nimic de a face cu viata inerta. Fiecare clipa aduce datoriile ei, responsabilitatile, poverile si nevoile ei. Treaba noastra este sa traim fiecare clipa la vremea ei, si pentru Dumnezeu. Sfatul doctorului Kitto2 este: „Nu te gandi la o viata sfanta, ci la o clipa sfanta, pe masura ce zboara. Prima ne copleseste prin imensitatea ei, cealalta indulceste si improspateaza prin lumina si imboldul ei prezent; cu toate acestea, o succesiune de clipe sfinte constituie o viata sfanta”. Chestiunea lucrurilor mari sau mici nu are ce cauta aici. Nu putem trai o viata mai mareata sau mai distinsa decat aceea in care suntem calauziti pas cu pas in toate detaliile vietii de Duhul lui Dumnezeu. Progresul se gaseste totdeauna pe calea aleasa de Dumnezeu. Lucrul important este sa nu piedem niciodata firul calauzirii Domnului. Ascultarea asigura neincetat prezenta divina. Numai pe acesta cale putem „merge inainte”. Cei care au invatat sa umble astfel cu Dumnezeu, traiesc intr-o asa masura „in practica” prezentei Stapanului, incat devine imposibil sa traiasca fara El si, treptat, incetul cu incetul, asemanarea cu El inainteaza, prin Duhul Domnului, pana cand, il vom vedea fata in fata in privelistea plina de pace si de bucurie, iar asemanarea va fi deplina.

Cand fiecare talent este vitalizat, cand fiecare calitate este umpluta si cand intreaga natura este invadata de acest dar sublim, sclavia, oboseala, legalismul subtil care caracterizeaza slujba credinciosilor incepatori, sunt complet indepartate. Jugul lui Hristos nu ne mai roade, ultima farama de sentiment slugarnic dispare, iar voia lui Dumnezeu devine alegerea noastra libera, spontana si incantatoare. Atunci putem canta, nu ca un simplu basm poetic, ci ca o realitate experimentata binecuvantata:


Ma inchin Tie, dulce voie a lui Dumnezeu

Si toate caile Tale le ador;

Cu fiecare zi ce traiesc, mi se pare

Ca mai mult si mai mult Te iubesc.


Poate ca intrebi: „Cum pot intra in aceasta experienta binecuvantata? Ne adunam toata vointa pentru a o castiga. incercam sa-i copiem pe aceia care o detin. Ne stabilim reguli pentru a o avea. Veghem; ne rugam; dar aceste lucruri nu aduc plinatatea dragostei in sufletele noastre.” Dragostea nu ia nastere niciodata prin sfortari, stradanii, sau prin orice alta actiune directa a sufletului asupra sa. „Omul din barca nu poate misca barca facandu-i vant dinauntru”. Dragostea este o consecinta, si iata cauza: primim dragoste cand il primim pe Dumnezeu. Daca vrem sa avem dragoste, trebuie sa-L cautam. Dumnezeu este dragoste si dragostea este Dumnezeu. Mai multa dragoste inseamna mai mult din Dumnezeu. Dragostea desavarsita inseamna ca am deschis toate cararile fiintei noastre, ca El a venit si a luat in stapanire fiecare odaita. Un scriitor a spus odata: „Ia dragostea de la un inger si vei avea un diavol, ia dragostea de la un om si vei avea un animal, ia dragostea de la Dumnezeu, si nu mai ramane nimic!”

Scrieţi Recenzie
Numele dumneavoastr─â:


Recenzia dumneavoastr─â: Not─â: HTML nu este interpretat!

Rating: R─âu            Bun

Introduceţi codul în căsuţa de mai jos:

Nu sunt imagini adiţionale pentru acest produs.